Basarab I, fondatorul Ţării Româneşti

Basarab I
Basarab I – frescă din Biserica Domnească din Curtea de Argeș

Basarab I (numit în documentele medievale de asemenea Ivanco Basarab, Bassaraba și Bazarad; n. 1269 – d. 1352, Câmpulung, Muscel, România) , supranumit în epoca modernă Basarab Întemeietorul, este considerat fondatorul Țării Românești. A domnit între anii ~1310 – 1352. A fost fiul lui Tihomir sau Thocomerius, potrivit unui document oficial emis în 1332 de regele Ungariei Carol Robert d’Anjou care, după Bătălia de la Posada din noiembrie 1330, îl răsplătea pe comitele Laurentius din Zarand pentru vitejia sa din acea bătălie. Textul respectivei diplome conține mențiunea „Basarab, filium Thocomerii, scismaticum, infidelis Olahus Nostris” („pe Basarab, fiul lui Thocomerius…”).

Domnia

În lipsa oricăror elemente documentare, începutul domniei lui Basarab I a fost situat cu aproximație în 1310, potrivit tradiției consemnate în cronica lui Luccari cu privire la întronarea lui Negru Vodă. Un document maghiar atestă că Basarab se afla la domnie încă din 1317, când este implicat într-un conflict local între nobilii din zona cetății Mehadiei. Istoricul Constantin Kogălniceanu consideră că, în perioada luptelor pentru tron din Ungaria (deci până în 1318), Basarab ar fi unit cnezatele din sudul Carpaților, întemeind astfel Țara Românească. Constantin C. Giurescu crede însă că o bună parte din acțiunile de unificare fuseseră realizate până în 1307, anul când Carol Robert de Anjou a devenit regele Ungariei. Părerile rămân însă împărțite între istorici când este vorba de nucleul inițial al acestui stat. Cele două teorii principale susțin că acțiunea a pornit ori din stânga Oltului, unde se aflau curțile de la Argeș și Câmpulung, ori din dreapta sa, prin extinderea voievodatului lui Litovoi.

Legăturile cu bulgarii

Basarab I era înrudit cu dinastia bulgară asenidă prin fiica sa, Teodora, căsătorită cu puțin înainte de 1322 cu țarul Ivan Alexandru al Bulgariei. În 1323, Mihail al Bulgariei (unchiul lui Ivan Alexandru) a fost ajutat de o oaste importantă de „ungrovlahi” în bătăliile acestuia cu Imperiul Bizantin. Numele voievodului transalpin (transcarpatin) nu este consemnat, însă istoricii sunt de părere că acesta era Basarab I. Basarab îl va mai sprijini pe țarul bulgar și în 1330, la 28 iunie, când a avut loc bătălia de la Velbužd între forțele țarului și cele sârbe sub comanda lui Ștefan Uroș. Voievodul muntean a trimis un contingent românesc pentru a lupta alături de bulgari, însă sorții bătăliei s-au arătat favorabili sârbilor.

Legăturile cu ungurii

Voievodatul lui Basarab I s-a aflat de la începutul domniei sale în stare de vasalitate față de regele Ungariei, Carol Robert de Anjou. În 1324 domnul muntean apare în documentele ungurești ca „Bazarab, woyvodam nostrum Transalpinum” (adică „voievodul nostru transalpin”). Această sintagmă reflectă relația de senior-vasal existentă între regele Ungariei și domnitorul român. În același document este menționată reușita misiunii primite de omul de încredere al regelui, comitele Martin Bogár, care fusese trimis în repetate rânduri pe lângă Basarab, dar fără succes. Regele accepta existența politică a noului voievodat în schimbul recunoașterii suzeranității sale. Cu toate acestea, un an mai târziu, Basarab se pare că a rupt relațiile sale cu Ungaria, refuzând plata tributului de vasal. Aceasta a cauzat tensionarea bruscă a relațiilor bilaterale. Un document emis de rege la 18 iunie 1325 îl numește pe voievodul muntean „Basarab transalpinul, necredincios coroanei maghiare” și relatează cum Ștefan, fiul comitelui cuman Parabuh l-a înjosit pe regele ungar, proslăvindu-l în schimb pe Basarab.

Bătălia din 1330 în Cronica pictată de la Viena

În 1327 papa Ioan al XXII-lea îl lăuda pe domnul muntean pentru susținerea catolicismului și zelul său de a extermina națiunile „necredincioase” (ortodoxe). După această dată, voievodul muntean a luat de la unguri Banatul Severinului și cetatea cu același nume.

Luând în calcul și înfrângerea acestuia, din urmă cu câteva luni de la Velbužd, Carol Robert socotea ca potrivit momentul de a-l ataca pe Basarab. Astfel, în septembrie 1330 regele ungar pornește campania bazându-se pe o armată puternică. Ocupă Severinul și înaintează prin Oltenia. Basarab I a cerut pacea regelui ungar oferind ca despăgubire 7.000 de mărci de argint (adică 1.447 kg de argint sau 1.680.000 de dinari), Banatul de Severin, un tribut anual și un fiu al voievodului la curtea ungară drept garanție: „numai vă întoarceți în pace și vă feriți de primejdii, că de veți veni mai încoace, nu veți scăpa de dânsele”. Armata ungară a fost prinsă de oamenii lui Basarab I într-o vale îngustă și prăpăstioasă, suferind ca urmare o înfrângere umilitoare. Locul bătăliei nu a fost stabilit până astăzi cu certitudine, istoricii plasându-l în diverse puncte din zona submontană precum: Țara Loviștei, Valea Oltului, comuna Titești, culoarul Rucăr-Bran sau lângă Mehadia. În urma luptei de 4 zile, 9 – 12 noiembrie 1330, regele Carol Robert a scăpat cu greu schimbând hainele cu cele ale unui fidel al său.


Datorită faptului că Basarab I a creat un stat independent în urma victoriei „de la Posada” (denumirea s-a încetățenit abia în secolul al XX-lea, sub influența operei lui Nicolae Iorga), a primit și apelativul de Basarab Întemeietorul.

În jurul anului 1343, Basarab I l-a asociat la domnie pe fiul său Nicolae Alexandru. Acesta din urmă a plecat la curtea regelui Ludovic I al Ungariei pentru a mijloci reluarea relațiilor dintre Ungaria și Țara Românească. În anii următori, Basarab a participat alături de regele ungar la campania militară împotriva tătarilor. Cu acest prilej, a adus sub stăpânirea sa teritoriul aflat la nordul gurilor Dunării, cunoscut mai târziu sub numele de Basarabia (Bugeac).

Legăturile cu tătarii

În partea de nord a Mării Negre, tătarii s-au amestecat cu cumanii de la răsărit (li s-a spus tătarii kîpceak) și au adoptat limba cumană. Istoricul Neagu Djuvara presupune că, deși Basarab poate că nu stăpânea această limbă, o posibilă origine cumană a sa putea crea afinități.

Istoricul Gheorghe Brătianu opinează că Basarab, profitând de anarhia din conducerea regatul Ungar, s-a așezat sub protecția Hoardei de Aur, de la care va primi sprijin militar. În 1330, potrivit aceluiași istoric, românii și tătarii s-au aflat alături în două bătălii: cea de la Velbužd și cea „de la Posada” (în ultimul caz faptul fiind consemnat în cronicile ungare). Ideea unei colaborări între cele două popoare în această perioadă a mai fost sprijinită și de alți istorici, între care Nicolae Iorga și P. P. Panaitescu. Acesta din urmă a remarcat faptul că în cursul unei bătălii dintre bizantini și bulgari petrecută în 1331, la auzul trâmbiței tătărești din tabăra adversă, împăratul bizantin a socotit (eronat în cele din urmă) că ar fi o manevră tactică a „geților (românilor) de peste Dunăre, care se folosesc de aceleași arme ca tătarii; cei mai mulți sunt arcași”. „Rezultă din această interesantă povestire că, de la depărtare, românii lui Basarab, călări probabil, puteau fi confundați cu tătarii și că adoptaseră armele lor de luptă, în special arcul și pavăza tătărească”, concluzionează istoricul. Ideea cooperării efective dintre Basarab și tătari a fost considerată de unii istorici ca rămânând la stadiul de ipoteză.

Dar, după ce pe tronul Ungariei urcă Ludovic cel Mare, va lua naștere o ofensivă ungară împotriva tătarilor. Basarab, fiind sub suzeranitate ungară, a fost determinat de împrejurări să-și reorienteze pentru o vreme politica externă. În urma campaniei din jurul anilor 1343-1345 a cucerit de la tătari teritoriul aflat în nordul Deltei Dunării, de la Prut până către Nistru. Această regiune, intrată în stăpânirea lui Basarab și a urmașilor săi pentru câteva decenii, va fi numită de alții Basarabia, nume extins la tot teritoriul dintre Prut și Nistru o dată cu ocupația rusească din 1812.

Sfârșitul domniei

Domnia lui Basarab I s-a încheiat în 1352. Pe peretele încă netencuit al bisericii domnești din Curtea de Argeș stă scris: „În anul 6860 (1352) la Câmpulung a murit marele Basarab voievod”. Tradiția consemnează că tot acolo a fost și îngropat, lucru care se regăsește și într-un document din 1714 pentru mănăstirea Negru Vodă din Câmpulung de la domnitorul Ștefan Cantacuzino. Acesta, vorbind despre Negru Vodă (Basarab I) și Nicolae Alexandru spune că „le sunt trupurile lor îngropate în această sfântă mănăstire”. Lui Basarab îi va urma la domnie fiul și asociatul său, Nicolae Alexandru (1352 – 1364).

Țara Românească în timpul lui Basarab I

Teritoriile stăpânite de Basarab

Țara lui Basarab se mărginea la nord cu Transilvania, la vest cu Regatul Ungar, prin Banatul de Severin, la sud cu Bulgaria, la est cu Dobrogea lui Balică și mai târziu a lui Dobrotici, iar spre nord-est cu tătarii și moldovenii brodnici.

Banatul de Severin s-a aflat până în 1330 în stăpânirea lui Basarab. Constantin C. Giurescu socotește că această situație dura din 1291, de când nu mai este pomenit nici un ban de Severin în documentele ungurești (exceptând pe cel din 1324, Paulus). Cu toate acestea, izvoarele descoperite mai recent arată că în 1317 Severinul era în mâinile angevinilor. Alte surse datează ocuparea Banatului de către Basarab în 1324 sau 1327. În 1330 se afla în mâinile voievodului muntean, în momentul în care este ocupat de oștile lui Carol Robert. Următorul ban de Severin, Dionisie Szecs, este menționat abia în 1335 și Nicolae Iorga crede că zona a fost recucerită de unguri definitiv abia în 1334 – 1335. Există ipoteza ca Banatul de Severin să fi rămas totuși în stăpânirea Țării Românești. Constantin C. Giurescu admite posibilitatea ca titlul de ban al lui Dionisie din 1335 să fie doar o pretenție.

Pe de altă parte, spre răsărit granița nu a fost stabilită cu exactitate de istorici. Unii au considerat că privilegiul dat în 1358 de regele Ludovic I brașovenilor, prin care le permitea să ajungă la Brăila nestingheriți prin zona cuprinsă între râurile Prahova, Ialomița și Buzău, este expresia stăpânirii ungare de facto a acestui teritoriu, prin urmare au stabilit granița răsăriteană pe Prahova și Ialomița[38]. P. P. Panaitescu respinge această ipoteză și arată că privilegiul acela era doar un drept teoretic al suzeranului, care trebuia însă întărit și de domnitorul muntean. Ideea este susținută și de Constantin C. Giurescu, el considerând că brașovenii au cerut de fapt doar o garanție suplimentară din partea suzeranului ungar. Totuși, el consideră însă că abia în urma campaniei împotriva tătarilor din anii 1343 – 1345, Basarab intră în stăpânirea șesului Brăilei și al Ialomiței, precum și a teritoriului de la nordul gurilor Dunării, care-i va prelua numele. În 1321 geograful arab Abulfeda notează faptul că Isaccea se află „în țara valahilor”, de unde ar rezulta că nordul Dobrogei era în stăpânirea lui Basarab. Totodată, anatolianul Umur Beg precizează că în 1337 – 1338 Chilia se găsea la „granița Valahiei”, așadar voievodul muntean stăpânea la acea dată ambele maluri ale Dunării maritime.

Trebuie spus că, pentru scurtă vreme, Loviștea a fost cedată contelui Sas Conrad

Populația și clasele sociale

Societatea Țării Românești se împărțea în principal în două clase, cea de jos a țăranilor (în majoritate liberi) și cea de sus a boierilor, juzilor și cnezilor. Țărănimea era principala furnizoare de impozit; de asemenea ea constituia corpul principal al oastei celei mari. Vechii juzi și cnezi rămăseseră la stadiul de conducători locali sau slujbași domnești, în vreme ce boierimea era nou alcătuită din marii proprietari de pământuri, nu atât de primejdioasă pentru autoritatea domnului cât valoroasă în cazul confruntărilor armate. Boierii se vor concentra în jurul unei puteri centrale, cea a voievodului, iar acesta îi va folosi în constituirea aparatului de stat. Pătura de mijloc, alcătuită în principal din negustorii locali era nesemnificativă, căci aceștia practicau comerțul la scară redusă cu produsele străine. Dezvoltarea economică din timpul lui Basarab va accentua diferențele și conflictele de interese dintre rustici și majores terrae.

Curtea domnească era alcătuită din boierii de sfat și slujitori. Dregătoriile fuseseră preluate în această vreme, prin filiera bulgară, din Bizanț. De la unguri a rămas funcția de ban (întâi de Severin, mai târziu al Olteniei). Ceremonialul și moda curții domnești au fost împrumutate tot de la bizantini.

Orașele și târgurile au înflorit în urma dezvoltării economice din această perioadă, ele fiind situate în special în zona marilor drumuri comerciale, sau pe văile râurilor. Sunt de amintit principalele orașe cu fortificații ale țării: Câmpulung, Argeș, Râmnicu Vâlcea și – o vreme – Severinul. Craiova și Târgu Jiu erau doar niște sate. Între porturile mai însemnate sunt de amintit Calafat, Giurgiu, Orașul de Floci și Brăila. Tradiția menționează că și Târgoviștea și Buzăul au fost întemeiate de Negru vodă (cel mai probabil Basarab).

Curțile domnești și clădirile din piatră aflate în Câmpulung au fost reconstruite de către urmașul lui Basarab, Nicolae Alexandru, pe fundațiile unor construcții mai vechi. Ansamblul voievodal din Curtea de Argeș a fost refăcut în jurul anului 1340, iar bisericile Sân Nicoară și Sfântul Neculai Domnesc fuseseră deja ridicate, cel puțin în ceea ce privește zidăria

Viața economică

Istoricul Nicolae Iorga socotește că, similar voievozilor următori, lui Basarab i se cuveneau toate dijmele produselor locale și vămile din oi, albine și porci. La acestea se adăugau gloabele (amenzile), darea calului și muncile prestate în folosul domniei. Monezile, nu prea multe, proveneau în special din comerțul cu străinii, căci local tranzacțiile – chiar și cele de anvergură – se făceau prin troc (schimb în natură). Aceste monezi (florini, dinari, perperi) ajungeau mai mult în visteria domnească, iar o vreme fuseseră necesari plății tributului către suzeranul ungar.

Negustorii ardeleni aveau la dispoziție trei drumuri comerciale: Brașov – Bran – Rucăr – Câmpulung (unde plăteau tricesima) – Giurgiu, Brașov – Pasul Buzău – Brăila și Sibiu – Turnu Roșu – Calafat. Aceștia vor fi avut și ei privilegiile lor, ca mai târziu, căci actul lui Vladislav I către brașoveni din 1368 le întărea „vechile lor libertăți”. Dinspre sud, în Țara Românească ajungeau negustorii greci și cei ragusani, care încă din 1349 treceau prin Serbia către „țara lui Basarab”.

Armata

Foarte puține știri au parvenit în legătură cu oastea lui Basarab. Ele se reduc în principal în relatarea bătăliei „de la Posada”, în miniaturile din Cronica pictată de la Viena și într-o consemnare remarcată de P. P. Panaitescu privind asemănarea, de la distanță, dintre oștirile valahe și cele tătărăști.

Basarab I, ca și „mare voievod”, era conducătorul suprem al oastei. Aceasta era compusă în caz de primejdie din toți bărbații capabili să poarte o armă în mână. Radu Rosetti remarca faptul că „nu erau limite de vârstă, altele decât ale neputinței fizice. Orice bărbat era îndatorat să răspundă chemării sub arme, indiferent de vârstă, atâta vreme cât puterile fizice îi îngăduiau să o facă sau până când nu decădea din situația de om liber.”, iar datoria de a merge la oaste decurgea „din faptul folosirii gliei”, într-o țară predominant agrară, cu țărani în majoritate slobozi (moșneni). Aceasta constituia așa numita „oaste cea mare”. „Oastea cea mică” era formată din familiile boierești și cneziale, slujitorii lor personali și „curtea” domnului, însă aceste elemente aveau o pondere foarte mică.

Oastea cea mare era împărțită între cavalerie, formată din rândurile clasei nobiliare, și pedestrime, alcătuită din țărani. Aceștia, chiar dacă aveau la dispoziție cai, îi foloseau doar pentru a se deplasa mai rapid și nu în luptă. Pedestrimea era organizată în cete regionale, corespunzătoare fiecărui județ. În caz de primejdie, acestea se adunau în reședința județului, urmând ca mai apoi să pornească spre tabăra de luptă. Cavaleria era organizată la rându-i din cete boierești care difereau ca dimensiune după posibilitățile fiecăruia. Aceste cete erau comandate de boierul respectiv, iar în cazul cetelor domnești de un slujbaș.

În ceea ce privește echipamentul militar și armele folosite de români, știrile sunt mai bogate. Miniaturile din Cronica pictată îi arată pe români îmbrăcați țărănește, mânuind arcuri. În 1331, împăratul bizantin Andronic al III-lea Paleologul preciza că „geții (românii) de peste Dunăre, se folosesc de aceleași arme ca tătarii; cei mai mulți sunt arcași”. P. P. Panaitescu trage concluzia că „de la depărtare românii lui Basarab, călări probabil, puteau fi confundați cu tătarii și că adoptaseră armele lor de luptă, în special arcul și pavăza tătărească”. Pe lângă arc și paveze, ei se mai foloseau de sulițe, pumnale, măciuci, praștii, arcane și unelte casnice transformate în arme. Cavaleria utiliza spada și lancea și era îmbrăcată în armura specifică. Un chip de cavaler este redat și într-o frescă din Biserica Domnească din Argeș, din păcate azi incompletă și mult deteriorată.

În ceea ce privește fortificațiile din Țara Românească, există date sigure doar pentru trei: cetatea Severin („Ceurin”, „Zeurino”) și curțile domnești fortificate de la Argeș („castro Argias”) și Câmpulung („Longo-Campo”). La acestea, Constantin Kogălniceanu mai adaugă și cetatea de lângă Râmnicu Vâlcea, ca posibil centru al voievodatului lui Litovoi. Ion Conea și Andrei Pandrea consideră că de fapt „castro Argias” din Cronica pictată s-ar referi la Cetatea Poenari, nu la fortificațiile din Curtea de Argeș. Dovezile arheologice relevă însă faptul că în preajma lui 1330 curtea argeșeană a suferit un incendiu devastator.

Arta militară românească din acele vremuri este reliefată în special în timpul bătăliei din 1330. Pus în fața unei armate ungurești superioare numericește, Basarab adoptă o tactică având patru elemente: retragerea din fața dușmanului, pustiirea terenului și otrăvirea fântânilor din calea inamicului, hărțuirea permanentă a oastei ungurești și alegerea unui loc de confruntare cât mai convenabil. În momentul confruntării armate, oastea lui Basarab era împărțită în patru corpuri: două acționau de pe buza râpelor iar celelalte două închideau calea în defileu. La finalul bătăliei de patru zile a intrat în luptă și cavaleria, care a pătruns în defileu și a neutralizat forțele rămase. Este de remarcat, în aceste împrejurări dar și în altele, colaborarea militară dintre români și tătari.

Este de remarcat faptul că puterea armată a Țării Românești era destul de însemnată astfel încât să fie posibilă participarea unei „oști însemnate” în 1323 și a unui contingent în 1330 în sprijinul lui Mihail Asan al III-lea al Bulgariei, precum și desfășurarea campaniei din anii 1343 – 1345 împotriva tătarilor.

Biserica

Despre organizarea bisericească din vremea lui Basarab nu s-au păstrat date, însă istoricul Constantin C. Giurescu remarcă faptul că „este inadmisibil ca marele Basarab, întemeietorul statului muntean, ctitorul lăcașurilor sfinte din Câmpulung și Curtea de Argeș, să nu fi avut pe lângă sine, la curtea domnească, și o față bisericească mai înaltă, vreun arhiereu sau vreun episcop. Preoții din satele numeroase ale Țării Românești nu erau să se ducă doar să fie sfințiți cu toții în dreapta Dunării. Bunul simț reclamă prezența în Muntenia, pe vremea lui Basarab, a unui vlădică”.

Nicolae Iorga este de părere că în Țara Românească existau pe atunci biserici cu preoți hirotonisiți de către episcopi ce păstoreau cel puțin din 1234 când sunt numiți de papă „pseudo-episcopi”. Aceștia erau de fapt, în opinia istoricului, doar niște superiori ai unor mănăstiri primitiv înzestrate care își luaseră numele de vlădici. La rândul lor, episcopii români își primeau consfințirea de la fețele bisericești superioare din dreapta Dunării, care își aveau scaunul la Vidin, Silistra sau Vicina. În acest mod au fost preluate și limba slavonă a bisericii și a cancelariei domnești.

Potrivit tradiției, singurele biserici atribuite cu siguranță lui Basarab sunt cea domnească din Curtea de Argeș și cea de pe locul bătăliei „de la Posada”. Pe lângă acestea, istoricii consideră că și biserica mănăstirii Negru Vodă și cea veche din Râmnicu Vâlcea au fost ctitorite tot de el, deoarece este pomenit, împreună cu doamna Margareta, în fruntea vechilor lor pomelnice.

Biserica Domnească a fost începută sub Basarab, însă a fost terminată abia sub Radu I. Dovada acestui lucru este faptul că în 1352, la moartea lui Basarab, biserica nu era nici măcar tencuită.

Basarab ar mai fi clădit o mănăstire și pe locul bătăliei cu ungurii, din 1330. În secolul al XVI-lea, călătorul Maciej Stryjkowski relata cum „pe acel loc, unde a fost bătălia, muntenii au clădit o mănăstire și au ridicat trei stâlpi de piatră, pe care eu însumi i-am văzut în anul 1575, venind din Turcia, dincolo de orașul Gherghița, la două zile de drum de Sibiu…”. Cercetătorul Florian-Nicu Smărăndescu identifică această mănăstire cu cea numită în popor „Trei Lespezi” din Posada Prahovei, reclădită în 1661.

Mănăstirea de la Câmpulung a fost refăcută de către Matei Basarab între 1635 și 1636. Tot atunci a fost înlocuită și pisania, care relatează că biserica a fost înălțată de către Negru Vodă în 1215 (6723). I. Lapedatu consideră că inscripția veche a fost citită greșit, întrucât numerele chirilice 700 (ψ) și 800 (ω) au fost confundate datorită gradului ridicat de uzură, și corectează anul la 1315 (6823). Acesta corespunde domniei lui Basarab I. Aceeași opinie a fost împărtășită și de Gh. I Brătianu, și de Ioan Constantin Filitti.

De asemenea, tradiția atribuie doamnei Margareta și soțului ei Negru Vodă ctitorirea mănăstirii catolice din Câmpulung, cunoscută sub numele de „Cloașter”, și a bisericii Sân Nicoară din Argeș (deși aceasta din urmă era de rit ortodox, nu catolic.) De altfel se pare că nu numai doamna, ci și Basarab era de credință catolică, după cum precizează clar și papa în scrisorile sale.

Bibliografie

  • Gheorghe I. Brătianu, Marea Neagră de la origini până la cucerirea otomană, ediția a II-a rev., Ed. Polirom, Iași, 1999
  • Dan Cernovodeanu, Știința și arta heraldică în România, Ed. Științifică și Enciclopedică, București, 1977
  • Neagu Djuvara, Iarăși despre Negru Vodă și «Descălecătoare», Arhivat în 18 septembrie 2007, la Wayback Machine. „Magazin istoric”, nr. 8 / 2000
  • Constantin C. Giurescu, Istoria Românilor, Ed. All Educațional, București, 2003.
  • Mărculeț Vasile, Mărculeț, Mărculeț Ioan, Considerații asupra localizării confruntării munteano-maghiare din 9-12 noiembrie 1330, Anuarul Muzeului Marinei Române, tomul XV, Constanța, 2012.
  • Nicolae Iorga, Istoria poporului românesc, Ediție îngrijită de Georgeta Penelea, Ed. Științifică și Enciclopedică, București, 1985.
  • Constantin Kogălniceanu, Basarab I zis Negru Vodă, Ed. Minerva, București, 1908.
  • P. P. Panaitescu, Mircea cel Bătrân, ediția a II-a, Editura Corint, București, 2000
  • Petru Demetru Popescu, Basarab I, Ed. Militară, București, 1975.
  • A. D. Xenopol, Istoria românilor din Dacia Traiană, vol. II, Iași, 1889.
  • Rásonyi László, Contributions à l’histoire des premières cristallisations d’état des Roumains. L’origine des Basarabas. În: „Archivum Europae Centro Orientalis”, I, Budapesta, 1935, p. 240, 242, 253
  • Matei Cazacu și Dan Ioan Mureșan, Ioan Basarab, un domn român la începuturile Țării Românești, Ed. Cartier, Chișinău, 2013

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *